Draga Ionatan, I-am cerut Sorinei, aici la comentarii, permisiunea sa-ti mai scriu un rand sau doua. Banuiala mea este ca iar o sa ma intind la vorba. Deh, de buba asta a vorbitului mult, fara masura si mai mereu incoerent n-am scapat. Ce, credeai ca voi scapa asa usor de bube? Ei as! Nici nu stiu cu ce sa incep. Iti cer iertare pentru ca maine nu voi putea fi langa tine, fizic, sa te „conduc” pe acel drum, cum se spune. Iarta-ma te rog. Tocmai pentru ca nu voi putea fi acolo, m-am gandit sa-ti scriu. O scrisoare. Tot in stilul meu: haotic si cu hartoape. Faci tu ce faci si netezesti drumul. Doar asa ai facut mereu. Sa-ti spun intai ca as dori sa-ti multumesc. Cum pentru ce? Pentru ca ai fost. Pentru ca esti. Pentru ca ai acceptat o conversatie virtuala cu o persoana ce-ti citea poeziile si i-ai facut un neasteptat cadou. Pe langa poezii, mi-ai permis sa-ti aud vocea. Sa o cunosc si pe Sorina. Ce dar mai mare mi-as fi putut dori? Nu pot sa inteleg de unde ai capatat asa o deschidere catre oameni, adica pot sa inteleg de unde, dar tot ma mir ca mai exista suflete pe pamant asa, precum al tau. Ai acceptat sa intri in dialog cu cititorii, luandu-i pe toti de “buni”, sau de buna credinta. Iubindu-i pe toti, de fapt, „asa cum sunt”. In al doilea rand as vrea sa-ti marturisesc azi ca tu ai fost cel ce m-a inspirat sa scriu. Imi pare atat de rau ca nu ti-am spus-o niciodata… Da, ai observat bine ca „mi-am facut blog” (cum e expresia mult uzitata) tocmai pentru a-i povesti lui dragostea lui, acelui el ce locuieste in a mea inima. O poezie de-a ta mi-a dat imboldul sa ii scriu. Stii care? Picura frunze. M-am trezit ca, dupa ce am citit-o si rascitit-o si iarasi privit-o, ea imi venea in minte ori de cate ori mi se ducea gandul spre cel iubit. Pentru ca atunci cand eram langa el, picurau dureri, lacrimi sau doar boabe de apa din palmele mele, din prea multa emotie, tocmai pentru asta, de cand ti-am citit acea poezie, m-am hotarat sa-ncep sa scriu. Chiar si asa. Incoerent, confuz si cu denivelari. Ca sa-i povestesc ceea ce aveam in suflet pentru el. De la Picura frunze a ta, de acolo a inceput dorinta mea de a-i scrie lui. Si-o sa-i mai scriu, ca nu ma pot abtine. In al treilea rand trebuie sa stii ca o sa-mi lipsesti. Ca doar citind si recitindu-ti poezia, nu imi va fi de ajuns. Imi va lipsi prezenta ta. Fie si doar la telefon cand ma certai/ma corectai de fiecare data cand spuneam: „sa aveti grija de voi!” Mereu inlocuiai cu „Domnul are, a avut si va avea grija de noi!”. Mereu accentuai cuvantul Domnul. Cuvantul. Persoana. Normal, e bine cunoscuta neintelegerea, neputinta mea de a ma abandona intru totul in El, in Cel pe care spun, de altfel, ca Il iubesc. E semn de neincredere probabil. Mereu mi-am dorit sa ajung sa pot, sa am incredere deplina.
Si sa ma las in voia Lui. Si tot mereu traiesc cu teama ca atunci cand voi dori a ma abandona complet, stii tu, acel „surrender all”, va fi mult prea tarziu. Imi va lipsi faptul ca tu mereu imi aminteai, poate exact la momentele potrivite, ca in Domnul trebuie si e bine sa ma incred. In EL si nu in altcineva. Ma gandeam azi ca aceasta scrisoare catre tine, Ionatan, ar putea fi un priveghi online. La moda este Internetul, iar fata catre fata am cam uitat cu toti sa ne privim. Si atunci chiar si priveghiul poate fi online. Priveghi. A sta de paza. De veghe. A veghea. A fi treaz. Atent. Prezent. Firesc aici. Nu imprastiat, ci intr-un singur Loc. Si ar mai fi multe cele ce-mi trec prin minte la ora asta. Prin minte, caci inima mi-a luat-o iarasi la galop si n-o mai pot ajunge. Dar eu nu stiu, de fapt, veghea. Nu sunt atenta. Nu-s prezenta. Ma imprastii. In fine oare la priveghi tot asa s-o fi vorbind? Mult? Cum am facut eu aici? Si cum o sa mai fac, chiar daca doar in gand? Sau acolo este doar locul de tacere? De amintire si de ruga de liniste. De calda mangaiere din partea celor ce-ti sunt alaturi, ce te-au iubit si te iubesc, ce te-au citit si te citesc, a celor care iti sunt apropiati. Nu stiu cum este. Sau cum ar trebui sa fie. Fiecare priveghi la car e am asistat/participat a fost diferit. Pentru mine conta bataia inimii din cei care stateau “de paza”. Numai ea. De asta, probabil azi voi fi incalcat brutal orice regula prestabilita. Stii ce ma doare cel mai tare? Ca am citit in zilele acestea scrieri ale prietenilor tai, ale cititorilor tai si iubitorilor de poezie si aproape toti si-au incheiat mesajul cu cea mai frumoasa marturisire: toti au spus La revedere! Sau sa imi pastrezi un loc o pana sau ne revedem cu totii acolo. Tanjesc si eu dupa o asemenea certitudine, sau Credinta. Ma doare ca eu nu indraznesc sa afirm ca Cerul are un loc pastrat si pentru mine. Ca nu-mi pot permite azi sa-ti spun: cu siguranta ne vom intalni in acel loc curat si binecuvantat in care te afli tu acum. Cine-mi poate raspunde cu adevarat la intrebarea: un ortodox, copil fiind deci botezat, si pacatos peste masura, este si el de Domnul mantuit? Tu-mi poti raspunde? In toata poezia ta, pe care cu inima eu am citit-o, era vorba doar despre Iubire si Credinta. Si mai putin despre religii. Dar daca acestea doua nu vor fi niciodata de ajuns? Chiar si raspunsurile sau non-raspunsurile tale imi vor lipsi. A intrat matusa mea in camera, ma-ntreaba: „Ce faci aici?” „Ii scriu lui Ionatan, cum n-o sa fiu acolo maine”. „Pai, poate el citi ce ii scrii tu? Mai copile, ce-i cu tine?” Ba poate. Ba citeste. Acum stiu.
Si sa ma las in voia Lui. Si tot mereu traiesc cu teama ca atunci cand voi dori a ma abandona complet, stii tu, acel „surrender all”, va fi mult prea tarziu. Imi va lipsi faptul ca tu mereu imi aminteai, poate exact la momentele potrivite, ca in Domnul trebuie si e bine sa ma incred. In EL si nu in altcineva. Ma gandeam azi ca aceasta scrisoare catre tine, Ionatan, ar putea fi un priveghi online. La moda este Internetul, iar fata catre fata am cam uitat cu toti sa ne privim. Si atunci chiar si priveghiul poate fi online. Priveghi. A sta de paza. De veghe. A veghea. A fi treaz. Atent. Prezent. Firesc aici. Nu imprastiat, ci intr-un singur Loc. Si ar mai fi multe cele ce-mi trec prin minte la ora asta. Prin minte, caci inima mi-a luat-o iarasi la galop si n-o mai pot ajunge. Dar eu nu stiu, de fapt, veghea. Nu sunt atenta. Nu-s prezenta. Ma imprastii. In fine oare la priveghi tot asa s-o fi vorbind? Mult? Cum am facut eu aici? Si cum o sa mai fac, chiar daca doar in gand? Sau acolo este doar locul de tacere? De amintire si de ruga de liniste. De calda mangaiere din partea celor ce-ti sunt alaturi, ce te-au iubit si te iubesc, ce te-au citit si te citesc, a celor care iti sunt apropiati. Nu stiu cum este. Sau cum ar trebui sa fie. Fiecare priveghi la car e am asistat/participat a fost diferit. Pentru mine conta bataia inimii din cei care stateau “de paza”. Numai ea. De asta, probabil azi voi fi incalcat brutal orice regula prestabilita. Stii ce ma doare cel mai tare? Ca am citit in zilele acestea scrieri ale prietenilor tai, ale cititorilor tai si iubitorilor de poezie si aproape toti si-au incheiat mesajul cu cea mai frumoasa marturisire: toti au spus La revedere! Sau sa imi pastrezi un loc o pana sau ne revedem cu totii acolo. Tanjesc si eu dupa o asemenea certitudine, sau Credinta. Ma doare ca eu nu indraznesc sa afirm ca Cerul are un loc pastrat si pentru mine. Ca nu-mi pot permite azi sa-ti spun: cu siguranta ne vom intalni in acel loc curat si binecuvantat in care te afli tu acum. Cine-mi poate raspunde cu adevarat la intrebarea: un ortodox, copil fiind deci botezat, si pacatos peste masura, este si el de Domnul mantuit? Tu-mi poti raspunde? In toata poezia ta, pe care cu inima eu am citit-o, era vorba doar despre Iubire si Credinta. Si mai putin despre religii. Dar daca acestea doua nu vor fi niciodata de ajuns? Chiar si raspunsurile sau non-raspunsurile tale imi vor lipsi. A intrat matusa mea in camera, ma-ntreaba: „Ce faci aici?” „Ii scriu lui Ionatan, cum n-o sa fiu acolo maine”. „Pai, poate el citi ce ii scrii tu? Mai copile, ce-i cu tine?” Ba poate. Ba citeste. Acum stiu.
No comments:
Post a Comment