Ciocnirea Pietrelor


Frigul din mine mă face să debitez, gândul mă înaltă provocându-mi palpitatii, degenerate pofte se adună în mine de fiecare dată când îndrăznesc să-ti rostesc numele... Am să-l rostesc până când lumea asta se va face scrum, căci oricât m-as minti, n-am să renunt vreodată la tine! Îmi ascund privirea în pământ ca să nu se afle nimeni ce am făcut aseară, alaltă seară si acum trei dimineti (nu vă voi spune ce am visat), iar cuvintele ce le rostesc în gând vor rămâne captive acolo, căci nu le voi scoate în lume. Eu te-as sfâsâia de îndată, bucăti din tine le-as frământa printre dinti, iar inima ti-as scoate-o afară, să vezi că o ai chiar dacă tu n-o simti, si sufletul nu l-as lăsa să scape, ci, sub presiune, marcat de atata amar de vreme l-as înrobi. Scânteia, care s-a prelins de pe cele două roci, a aprins vise întregi, cu noi înăuntrul lor, cu ochii închisi, asteptând sfârsitul vibrant în acel crematoriu. În iarba verde îmi asez tulpina si capul cu fruntea acoperită de sudoare rece, înghit în sec a mia oară, nemângâiat, când mă văd departe de stele, de lună si de trupul rocii cu care mi-am julit inima.

No comments:

Post a Comment