De ce Citesc Beigbeder?


Pentru ca e o sansa sa ai interlocutori atat de in varsta, Montaigne 477 de ani, Flaubert 189 de ani, Gide 141 de ani. S-ar mai fi putut cobora un pic. Am observat ca acum, in intruniri publice (colocvii, conferinte de presa), apa care se afla pe mese e turnata in pahare de vin sau chiar de lichior, cu picior alungit, colorate. Pe sobre mese de prezidiu troneaza o profuziune de forme si culori. Mai mult, apa plata sau minerala incepe sa fie ambalata in formatul clasic al sticlelor de vodca sau de gin. E mesajul inconstient, sa prelungim formele familiare ale destinderii (alcool, petrecere, uitare) in locurile care mai frizeaza gravitatea? Onomastica endemica a suferit transformari curioase. Cautam ieri prin niste hartii de familie, prenume destul de bizare, romanii s-au schimbat serios in materie. Gasesc un Irodion la 1720. Cine naiba si-ar mai numi azi copilul Irodion? Un Ipatie (1832), prenume feminine vag exotice, o Maranda (la 1842), cateva Margareta, Aurora sau Natalia (1850), aproape de negasit azi.

Tropismul onomastic il urma pe cel cultural, emulam natiunile dezirabile, pe greci, apoi pe rusii albi, apoi pe nemti, apoi masiv pe francezi, din nou pe rusi (rosii), si in fine, astazi, pe americani sau latino. Stranie reprezentare cameleon. Eu nu stiu nici acum ce e al nostru, si n-am in vedere doar ultimii 200 de ani. Singurul fel de a fi noi a fost sa fim altii. Scriitorii scriu mai prost pe masura ce imbatranesc, e aproape o invariabila curba descendenta. Nimic de facut, talentul moare inaintea trupului. Ultimele carti pot fi chiar, adesea, destul de jenante. Toata miza e, cat timp ai norocul sa traiesti din gloria ta trecuta, cat de mult o sa-ti poti parazita tineretea. Unii, nici macar un deceniu, nici macar un an. Dispar atat de repede, incat moartea la termen a cate unuia te uluieste din simplul motiv ca il credeai mort de o eternitate. 

Toti oamenii acestia din metroul parizian, tragand un picior, cu doua carje sub brat, murdari, inspaimantatori, repetand fara incetare "Domni, va rog domni, eu refugiat din Romania, ajutati, domni". Nimeni, nici un cersetor din Franta si de pe lumea asta nu-si mai pronunta numele tarii de origine. Am avut impresia clara ca tiganii se razbuna pentru cei 400 de ani de sclavie, pentru toate umilintele cu care i-am acoperit 150 de ani dupa aceea, pentru dispretul nesfarsit pe care li-l aratam. E ora lor de razbunare. Pronunta, denunta, numele tarii cu asa o voluptate impresionanta, e limpede ca se razbuna. Ne detesta pana si ei! Subit, visez o veche cunostinta, un prieten din copilarie. Tulburare. O ora dupa ce ma trezesc sunt intre doua lumi. Calendarul nu mai exista. Apoi, limpezire, regret, senzatie de rau. Acel prieten nu mai exista probabil. Sau e in alt oras, in alta tara, la capatul lumii. Daca ne-am intalni, oricum nu l-as cunoaste, daca l-as cunoaste n-am avea ce sa ne spunem. Cat de straniu si jalnic este.